Muzeul Vrancei

Scurt istoric al judeţului Vrancea

Cine va studia istoria Vrancei, va afla despre istoria în mic a acestui popor.

În decursul istoriei sale, cu toate schimbările survenite, aşezarea judeţului a respectat, în mare, cadrul iniţial având ca elemente definitorii culmile munţilor spre apus şi Valea Siretului spre răsărit.

La 1774, Ţinutul Putnei era format din nouă ocoale: Polocin, Răcăciuni, Lunca, Zăbrăuţi, Şuşiţa, Vrancea, Gârlele, Milcovul de Sus şi Milcovul de Gios.Între anii 1774 – 1803, Ocolul Polocinului a trecut la Ţinutul Tecuci, iar Ocolul Ghilieştilor a trecut de la Tecuci la Ţinutul Putnei.

În anul 1835, Ţinutul Putna era format numai din cinci ocoale: Răcăciuni, Zăbrăuţi, Vrancea, Gârlele şi Bilieşti. Satele celor patru ocoale care au fost desfiinţate între anii 1816 şi 1835 au intrat în componenţa ocoalelor vecine.

Prin Legea comunală de reorganizare administrativă din 2 aprilie 1864, subîmpărţirea avea denumirea de plasă.


În anul 1908, judeţul Putna era împărţit în 13 plase, care peste un an se reduc la zece. În anul 1912 s-a revenit la împărţirea clasică cu cinci plase având reşedinţele la Adjud, Panciu, Odobeşti, Vidra şi Suraia. În timp, s-au mai adăugat două plase: Caregna, cu reşedinţa la Păuneşti şi Zăbala, cu reşedinţa la Năruja.

În anul 1943, existau şase plase (Adjud, Focşani, Odobeşti, Panciu, Năruja, Vidra), cu cinci comune urbane şi 83 rurale.

La 8 septembrie 1950, noua organizare administrativ – teritorială a ţării după model sovietic a creat 14 regiuni. Fostul judeţ Putna a devenit regiunea Putna cu şase raioane (Adjud, Focşani, Năruja, Panciu, Tecuci şi Vidra).

În anul 1952, regiunea Putna se desfiinţează şi se crează regiunea Bârlad, la care trec raioanele: Focşani, Panciu, Tecuci, Năruja şi Vidra. Raionul Adjud cu comunele Păuneşti, Rugineşti, Pufeşti, Homocea, Corbiţa, Bogheşti, Tănăsoaia, Urecheşti, Coţofeneşti şi Sascut trec la regiunea Bacău.

În anul 1958 se desfiinţează şi regiunea Bârlad, iar raioanele Focşani, Panciu şi Tecuci trec la regiunea Galaţi. Raionul Adjud a trecut în întregime la regiunea Bacău. În aceeaşi perioadă s-a desfiinţat raionul Năruja, iar în anul 1960 raionul Vidra, care cu unele mici excepţii, ambele trec în întregime la raionul Focşani.

Cu ultima organizare administrativ – teritorială (Legea nr. 2 din 16 februarie 1968), prin care s-a revenit la vechea împărţire pe judeţe, Vrancea şi-a recăpătat actualul nume, teritoriul său extinzându-se spre sud şi sud – est prin încorporarea unei părţi din fostul raion Râmnicu Sărat (se desfiinţează regiunea Ploieşti şi apare judeţul Buzău) de la care au fost încorporate localităţile: Băleşti, Chiojdeni, Ciorăşti, Dumitreşti, Jitia, Sihlea, Tâmboieşti, Slobozia Bradului şi Vintileasca. Alte patru localităţi au fost alipite de la judeţul Bacău: Bogheşti, Corbiţa, Homocea şi Tănăsoaia. De la raionul Brăila (fosta regiune Galaţi) s-au alipit comunele Măicăneşti şi Râmniceni. Cu noua sa configuraţie se învecina cu judeţele: Vaslui la nord – est, Galaţi la est, Brăila la sud – est, Buzău la sud şi sud – vest, Covasna la vest şi Bacău la nord.

Mărturie a unităţii prin diversitate a spaţiului românesc, în evoluţia sa multiseculară, judeţul Vrancea a avut un destin istoric care l-a impus ca loc de rezonanţă în eforturile poporului român spre împlinirea dezideratelor de unitate, independenţă şi suveranitate naţională.

Vatră permanentă de locuire încă din mijlocul Paleoliticului superior, cum o atestă aşezarea de la Bârseşti, de pe Valea Putnei, civilizaţia umană a urcat, rând pe rând, toate treptele culturilor preistorice.

Epoca neolitică, cu toate fazele ei de evoluţie, încununată de splendida Cultură Cucuteni, caracterizată prin ceramica sa cu ornamente liniare, diversă ca formă şi utilizare, pictată în două – trei culori armonioase, s-a extins pe aproape întreaga suprafaţă locuibilă a actualului judeţ, probată prin bogatul material arheologic descoperit la Cândeşti, Bonţeşti, Mănăstioara, Fitioneşti, Focşani, Pădureni şi Urecheşti – Palanca.

Existenţa unor zone intens populate din Epoca bronzului, atestată în urma descoperirilor arheologice de la Cândeşti, Coroteni, Fitioneşti, Satu Nou şi Vârteşcoiu, probează o civilizaţie umană avansată prin diversificarea ocupaţiilor, meşteşugurilor, prin sistemul de organizare. Arta, sugestiv reprezentată de ceramică, incizată, impresionează prin armonia şi diversitatea formelor, prin varietatea şi complexitatea câmpurilor compoziţionale, prin simbolistica motivelor, prin conţinutul ideatic al obiectelor de cult, prin adaptarea uneltelor de muncă la specificul ocupaţiilor, la tot mai acuta nevoie de creştere a randamentului şi a cantităţii produselor pentru acoperirea nevoilor grupurilor umane tot mai numeroase.

Un puternic proces de sinteză traco – scitică, individualizat în creaţia dacilor de pe aceste meleaguri odată cu procesul afirmării lor politice, s-a evidenţiat prin mărturiile arheologice din Prima Epocă a fierului (Hallstatt), descoperite la Cândeşti, Mănăstioara, Bonţeşti şi Bârseşti.

Intensificarea acestui proces în plină Epocă dacică şi daco – romană, cu specificitate dată de Cultura Carpică, purtătoare de accentuate influenţe romane, este identificată prin bogăţia mărturiilor arheologice descoperite la Pădureni.

După perioada migraţiilor, în secolele III – XI, secolele definitivării procesului de formare a poporului şi limbii române, îndeosebi în zona istorică a Vrancei s-au pus bazele structurii comunitare a obştei săteşti care va dăinui în întreg Evul Mediu şi până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ţara Vrancei a căpătat, astfel, un statut administrativ – organizatoric şi juridic bine individualizat şi structurat în ansamblul viitorului Ţinut al Putnei şi chiar în cadrul organizării statale a Moldovei. Această realitate socio – economică şi administrativă l-a făcut pe Dimitrie Cantemir, în lucrarea „Descrierea Moldovei”, să compare Vrancea cu o „republică” iar, mai târziu, pe Nicolae Iorga să o considere ca „una din acele unităţi de organizare a satelor înainte de domnie şi fără domnie, deci în mare parte neatârnate de domnie”.

Aflată într-o depresiune subcarpatică puternic apărată şi aproape izolată de marile drumuri comerciale, la hotarele dintre cele trei provincii istorice româneşti – Moldova, Ţara Românească şi Transilvania – Ţara Vrancei şi-a menţinut o autonomie până în Epoca modernă.

Situaţia ca atare a favorizat existenţa şi afirmarea unei civilizaţii rurale şi a unei creativităţi artistice populare distincte, originale, devenite acum, prin mărturiile păstrate virtual şi muzeistic, adevărate comori ale patrimoniului cultural naţional.

Revenind la începuturile Ţinutului Putna ca structură administrativ – politică, pe aria căruia, în cea mai mare parte, s-a constituit judeţul Vrancea de astăzi, acestea se întrezăresc încă din secolul al XIII – lea.

La începutul acestui secol (între anii 1211 – 1225), prin intermediul Cavalerilor  Teutoni, s-a întreprins o acţiune de catolicizare a brodnicilor – populaţie românească din zona vadurilor Buzăului, Putnei şi Siretului – având drept consecinţă înfiinţarea Episcopatului catolic al cumanilor, cu reşedinţa în„Civitas Milcoviae”(,,Civitas de Mylco”), Odobeştii de astăzi, atestat într-un document din 31 iulie 1227.

Documente papale din anii 1228, 1232 şi 1234 remarcau rezistenţa religioasă a populaţiei româneşti din zonă, având în frunte episcopii proprii. Faptul în sine sugerează existenţa unor formaţiuni administrative şi religioase proprii. De altfel, Episcopatul catolic al Milcovei nu va supravieţui invaziei tătare din 1241.

După formarea statelor feudale româneşti Moldova şi Ţara Românească, la începutul secolului al XV-lea, apar şi primele menţiuni documentare în care se regăsesc numele de Vrancea şi Putna, în contextul unor acte de danii sau referitoare la evenimente.

Alexandru cel Bun, domnul Moldovei (29 iunie 1400 – 1 ianuarie 1432), dăruia, la 12 martie 1423, unui oarecare Batin, trei sate la Putna, cu vechile lor hotare ,,pe unde din veac au umblat”, iar la 2 iulie 1431, apare pentru prima dată numele de Vrancea într-un document.

Este vorba de o scrisoare în limba latină prin care voievodul Transilvaniei Ladislau Apor anunţa pe judele Braşovului că Alexandru cel Bun a concentrat trupe spre Putna (,,versus Puttnam”) unde a trimis şi pe marele vornic; ştirea a aflat-o de la câţiva locuitori din Transilvania ,,ce au ieşit pe drumul Vrancei” (,,per viam Varancha”). Alte documente, datate 20 iunie 1443 şi 8 august 1445, menţin aceste denumiri.

Amintindu-se de sate dispărute ori vechi aşezări răzeşeşti, documentele i-au determinat pe istorici ca Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alexandru Xenopol şi Dimitrie Onciul să accepte existenţa unei formaţiuni administrative mai vechi decât împărţirea Moldovei în zone denumite ,,Ţinuturi”.

Ideea a fost preluată şi de Nicolae Iorga şi exprimată cu claritate: ,,Moldova stăpânea de fapt, dacă nu de drept, teritoriul până la Milcov şi Putna şi aşa zisa anexare din 1482 a ţinutului a fost numai confirmarea în drept, recunoscută şi de Muntenia, a acestei stări de fapt”.

Cu numele de Ţinutul Putna, formaţiunea administrativ – teritorială apare bine delimitată la 1482: ,,… Vă leato 6990 (1482), martie 10, au luatu Ştefan vodă citatea Crăciuna cu tot ţinutul ce să chiiamă ţinutul Putnii şi l-au lipit de Moldova ş-au pus pârcălabii săi, pre Vâlcea şi pre Ivan” – scria Grigore Ureche în ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”.

Înglobată în teritoriul Putnei, Ţara Vrancei îşi păstra într-o mare măsură autonomia, legătura cu Domnia realizându – se prin starostele de Putna.

Mai târziu, apare funcţia administrativă de vornic de Vrancea, subordonat hatmanului Moldovei şi Starostiei Putna.

Dintre cei aproape 50 de staroşti consemnaţi în documente, se impun a fi menţionaţi cronicarii moldoveni Miron Costin (1688) şi Ioan Neculce (1732), alături de unii reprezentanţi ai unor mari şi renumite familii boiereşti ca Manolache Cuza (1777 – 1778), Iordache Balş (1816), paharnicul Costache Sion (1829), Constantin Dăscălescu (1846) şi Iordache Pruncu (1848, 1857 – 1859).

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe staroşti îi găsim menţionaţi în documente şi cu denumirea de dregători, ispravnici, pentru ca, odată cu Unirea Principatelor Române şi cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza, când ţinuturile s-au numit judeţe, aceştia să capete titulatura de prefecţi. Primii prefecţi ai judeţului Putna au fost Dumitru Dăscălescu, Constantin Robescu şi colonelul Panait Tufelcică.

Structura administrativ – teritorială a judeţului Putna includea cinci comune urbane – Focşani, Odobeşti, Panciu, Adjud şi Mărăşeşti; dintre comunele rurale, cele mai importante – Vidra, Năruja, Suraia, Păuneşti, Bârseşti – erau reşedinţe de ocoale, transformate ulterior în plase.

În prezent, două dintre oraşe – Focşani şi Adjud – au statutul de municipii.

În întreaga sa istorie, judeţul Vrancea, cuprinzând în mare parte spaţii geografice din vechile judeţe Putna şi Râmnicu Sărat, cu reşedinţe separate până la 1862 – Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni – a avut o dezvoltare socio – economică şi culturală unitară, reflectată din plin în documentele vremii. Această realitate a determinat existenţa şi consolidarea în Evul Mediu şi până în prima jumătate a secolului al XIX-lea a conştiinţei unităţii de neam şi de limbă, a apartenenţei comune la unul şi acelaşi popor.

Pe această temelie mai devreme decât în altă parte, aici, la întâlnirea dintre cele trei provincii istorice româneşti, s-a făcut saltul la conştiinţa naţională, probată de locuitorii ţinutului prin participarea lor ardentă şi entuziastă la marile evenimente ale afirmării naţiunii române: Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor Române Muntenia şi Moldova la 1859, cucerirea Independenţei de Stat la 1877 şi, la început de secol XX, Războiul de Întregire a Neamului (1916 – 1918) şi Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Atunci, Focşanii s-au aureolat cu perenul simbol de Oraş al Unirii, iar judeţul ca Ţinut al Jertfei şi al Biruinţei, conferit de prinosul de viaţă şi de sânge al bravilor ofiţeri şi soldaţi români pe câmpurile de luptă de la Mărăşti şi Mărăşeşti, Soveja şi Străoane, Panciu şi Muncelu, ca să enumerăm doar câteva dintre răsunătoarele lupte ale Războiului nostru de Întregire a Neamului.

Oriunde ne-ar purta paşii pe drumurile şi cărările judeţului Vrancea, ne întâmpină mărturiile credinţei strămoşeşti: biserici şi mănăstiri din lemn, ctitorii domneşti şi boiereşti din zid şi piatră, adevărate bijuterii de arhitectură românească, devenite acum valori ale patrimoniului cultural naţional.

Numeroase valori de patrimoniu sunt legate de viaţa şi activitatea unor mari personalităţi istorice, ştiinţifice şi artistice vrâncene: marele constructor, academician Anghel Saligny (1854 – 1925), chimistul, profesorul universitar şi academicianul Gheorghe G. Longinescu (1869 – 1939), juristul şi academicianul Ştefan G. Longinescu (1865 – 1931), marele geograf, profesor şi academician Simion Mehedinţi (1868 – 1962), marele arhitect Ioan Mincu (1852 – 1912), creatorul stilului arhitectonic românesc şi al şcolii româneşti de arhitectură, savantul biolog Dimitrie Voinov (1867 – 1951), scriitorul şi diplomatul Duiliu Zamfirescu (1858 – 1922), actorii Ioan Lupescu (1837 – 1893) şi Petre Liciu (1871 – 1912), istoricii Constantin C. Giurescu (1901 – 1977), Ion Nestor (1905 – 1974) şi Gheorghe Buzatu (1939 – 2013).

Pentru o imagine mai apropiată de realitatea istorică şi culturală a judeţului pe toate treptele devenirii sale în scurgerea secolelor de existenţă, prezentarea unui scurt istoric al celor mai importante aşezări urbane şi rurale vrâncene se impune, datele şi mărturiile înscriindu-se ca argumente incontestabile ale unei străvechi vetre de civilizaţie şi istorie românească, reflectată convingător şi expresiv în patrimoniul său cultural, în cea mai mare parte cu valoare naţională.

 


1

FOCŞANI

  • Ateneul Popular - 1927 - Piata Unirii Focsani

  •  Asemenea celor mai multe localităţi ale judeţului Vrancea, ca aşezare umană, probată de mărturiile arheologice descoperite, se regăseşte încă din Epoca neolitică. Descoperirile întâmplătoare, prilejuite de lucrările edilitare dintre anii 1968 – 1985, au confirmat continuitatea de locuire până la atestarea sa documentară, de la jumătatea secolului al XVI-lea. mai mult…


2

ADJUD

  • Ateneul Popular - 1927 - Piata Unirii Focsani

  • Situat în nord – estul judeţului, în Câmpia Siretului Inferior, la confluenţa Trotuşului cu Siretul, a fost şi este un important nod al căilor de comunicaţie dintre provinciile româneşti Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, fapt care i-a influenţat şi determinat evoluţia sa istorică, socială şi economică. mai mult…


3

MĂRĂŞEŞTI

  • Ateneul Popular - 1927 - Piata Unirii Focsani

  • Ca aşezare umană, Mărăşeştii, în componenţa cărora intră oraşul propriu-zis, satele Siretu, Tişiţa, Haret, Pădureni, Călimăneşti, Modruzeni şi Doaga, se regăsesc, confirmaţi de descoperirile arheologice, încă de la începuturile epocilor preistorice.Complexa staţiune arheologică de la Pădureni, cercetările de suprafaţă efectuate în numeroase puncte ale perimetrului său, descoperirile întâmplătoare de monede oferă un bogat material documentar (ceramică, unelte de muncă, de uz casnic, obiecte de cult, podoabe) care atestă prezenţa omului în neolitic şi Epoca metalelor, în perioadele dacă, daco – romană şi prefeudală. mai mult…


4

ODOBEŞTI

  • Ateneul Popular - 1927 - Piata Unirii Focsani

  • Odobeştii judeţului Vrancea sunt cunoscuţi ca cea mai vestită podgorie românească din toate timpurile, istoria acestora fiind legată de viticultură şi procesarea strugurilor. Până şi arhitectura locuinţelor a fost influenţată de nevoia de a avea un beci lângă sau sub casă, precum şi o cramă.Satul Odobeşti, cu numele provenit de la unul dintre gospodarii de frunte ai  săi – Odoabă, s-a întemeiat, după considerentele istoricului Constantin C. Giurescu, în răstimpul dintre marea năvălire a tătarilor din secolul al XIII-lea şi constituirea Moldovei ca stat feudal, în secolul al XIV-lea. mai mult…


5

PANCIU

  • Ateneul Popular - 1927 - Piata Unirii Focsani

  • Situat în partea de nord – est a judeţului, oraşul Panciu înglobează şi localităţile Crucea de Jos, Crucea de Sus, Dumbrava, Neicu şi Satu Nou. Cele mai vechi dovezi de vieţuire umană în zonă datează din Epoca paleolitică – Cultura Gravettiană (unelte din piatră cioplită, nuclee, silexuri descoperite pe Dealul „Chicera” şi Epoca neolitică (Culturile Gumelniţa şi Cucuteni, descoperiri în punctul „Măriuţa Petrei”). Urmează, din punct de vedere cronologic, descoperirile din Epoca bronzului (Cultura Monteoru), prin cercetările efectuate la 2 km sud – vest de Panciu şi cele din Epoca geto – dacică (Cultura Carpică) identificate prin descoperirile de la Crucea de Sus şi împrejurimi. mai mult…