Scurt istoric al judetului Vrancea

Focşani

Asemenea celor mai multe localităţi ale judeţului Vrancea, ca aşezare umană, probată de mărturiile arheologice descoperite, se regăseşte încă din Epoca neolitică. Descoperirile întâmplătoare, prilejuite de lucrările edilitare dintre anii 1968 – 1985, au confirmat continuitatea de locuire până la atestarea sa documentară, de la jumătatea secolului al XVI-lea.

Deşi întâmplătoare, prin aria lor de răspândire pe întreaga suprafaţă a viitoarei aşezări medievale şi moderne, descoperirile arheologice – ceramică şi unelte, obiecte de cult şi podoabe, tezaure monetare – probează convingător şi expresiv, salturile făcute de comunităţile umane de la Epoca neolitică la Epoca bronzului, de la Culturile dacă şi daco – romană la începuturile de Ev Mediu, în care se zămislea o nouă civilizaţie, a unui tânăr şi viguros popor de la est de Carpaţi şi Dunăre – poporul român.
O civilizaţie rurală, bine conturată prin numărul aşezărilor, prin situarea pe un vad comercial oferit de condiţiile naturale, care avea să lege sudul cu nordul, sud – estul cu nord – estul spaţiului european, prin originalitate, prin statornicia organizatoric – administrativă, confirmate, de asemenea, prin descoperirile arheologice din secolele al VIII-lea – al IX-lea şi al XII-lea – al XIV-lea, a favorizat, la jumătatea secolului al XV-lea, apariţia Focşanilor pe harta ţării.
Nucleul viitoarei aşezări Focşani avea să fie satele Sârbi, Stăeşti şi Brătuleşti. La 10 martie 1482, când Ştefan cel Mare îşi fixa hotarul de sud al Moldovei pe Milcov, pentru viabilitatea unui punct de graniţă şi de vamă, s-a tras din Milcov o gârlă – Milcovelul, între aceste sate. Odată cu creşterea rolului acestui punct de graniţă în schimburile comerciale şi paza hotarului, în aproape un secol, satele se contopesc şi pe harta ţării apare o nouă aşezare cu numele de Focşani, separat în Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni.
Într-o condică negustorească de la Braşov, în ultima săptămână a lunii octombrie 1546, era înregistrat un anume negustor „Hartan of Fotschein”. Documentul care atestă incontestabil Focşanii rămâne hrisovul emis de Alexandru al II-lea Mircea (11 iulie 1568 – 14 aprilie 1574, 3 mai 1574 – 27 / 28 septembrie 1577), domn al Ţării Româneşti, din 25 ianuarie 1575, referindu-se la încercarea acestuia din 1572 de a lua Domnia Moldovei în favoarea fratelui său, Petru Şchiopul. Documentul spune că a fost lovit ,,cu înşelăciune pe la Focşani”.
Semnificativ pentru istoria oraşului Focşani rămâne hotarul despărţitor, nu pentru rolul său politico – administrativ, ci pentru acela de catalizator, mai întâi, al conştiinţei unităţii de neam şi de limbă şi mai apoi, al conştiinţei naţionale, aşa cum avea s-o demonstreze evenimentele anilor 1848 şi 1856 – 1866.
Pentru focşăneni, hotarul era doar un simplu dat administrativ, marcat din loc în loc de câteva pichete de graniţă. Niciodată nu s-a constituit într-o oprelişte a legăturilor interumane, în întreaga gamă a naturii lor: matrimoniale, familiale, economice, culturale şi religioase.
Existenţa hotarului i-a imprimat târgului şi apoi oraşului un accentuat caracter comercial. Unic pe harta ţării, ca târg separat, aparţinând politic şi administrativ celor două Principate – Moldova şi Valahia, cu Focşanii Moldovei – reşedinţă a judeţului Putna şi Focşanii – Munteni – reşedinţă a judeţului Râmnicu Sărat, Focşanii au avut, în întreg Evul Mediu şi în Epoca modernă, o evoluţie şi o dezvoltare unitare, monotonă ca târg, mai rapidă ca oraş.
Din acest punct de vedere, mai importante decât relatarea unor evenimente petrecute aici, mai mult sau mai puţin relevante, sunt documentele şi însemnările unor călători străini din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea care sesizau că e doar o singură localitate, separată de hotar. Aşa, de exemplu, la 1632, italianul Paulo Bonici scria că „de la Adjud o iei spre Focşani, care are un pod peste Milcov cu două părţi, căci o jumătate de oraş este a Moldovei şi cealaltă jumătate este a Ţării Româneşti”.
Asemenea tuturor târgurilor mici şi mijlocii din Ţările Române, monotonia evoluţiei Focşanilor era întreruptă, din când în când, fie de evenimente cu o anume rezonanţă istorică, fie de momente nefaste, provocate de molime, năvăliri străine şi războaie europene.
În 1600, una din oştile lui Mihai Viteazul care se îndrepta spre Iaşi şi Suceava, trece prin Focşani, pentru ca la 1601, în conflictul său cu Simion Movilă, domnul Moldovei, Mihai Viteazul să lupte câteva ceasuri, aici, „la marginea ţării”.
La 1636, tătarii, chiar în ziua Sfintei Sărbători a Paştilor, „prădară, jefuiră şi arseră toate târgurile şi satele între cari şi Focşani”. În 1653, în războiul purtat cu Matei Basarab, domnul Munteniei, Vasile Lupu, domnul Moldovei, intră în Focşanii din „ţeara muntenească şi a dat foc oraşului”. Lupta s-a dat „nu departe de Focşani la Milcovul cel Mare”.
La 1687, domnul Moldovei, Constantin Cantemir (15 / 25 iunie 1685 – 16 / 26 martie 1693), aflând de intrarea regelui polon, Ioan al III-lea Sobieski (1674 – 1696) în ţară, s-a refugiat la Focşani. Atunci, în 1688, l-a numit staroste de Putna pe cronicarul Miron Costin (30 martie 1633 – decembrie 1691).
Creşterea populaţiei şi rolul tot mai important pe care târgul îl avea în administraţia şi comerţul ţării l-au determinat pe domnul Constantin Brâncoveanu să realizeze un sistem de aducţiune a apei din izvoarele de la Pituluşa – Babele în Focşanii Munteni, la 1695. Olanele din lut folosite şi lucrarea ca atare au rezistat timpului şi au funcţionat până la sfârşitul secolului al XIX-lea.
În tot secolul al XVIII-lea, oraşul suportă consecinţele distructive, umane şi materiale, ale epidemiilor de ciumă (1718), ale incursiunilor tătare (1735 şi 1758), ale prezenţei trupelor austriece, ruseşti şi turceşti prilejuită de desfăşurarea unor lupte în apropiere, în timpul războaielor dintre 1764 – 1774 şi 1787 – 1792 între marile imperii europene.
Dacă în secolele al XVII-lea – al XVIII-lea Focşanii şi-au îmbogăţit zestrea patrimonială cu cele mai numeroase lăcaşuri de cult, ctitorite fie de domni, fie de boierii şi negustorii locului, odată cu primele decenii ale secolului al XIX-lea, apar şcolile particulare şi obşteşti, viaţa administrativă devine tot mai complexă, meşteşugurile şi comerţul capătă o dezvoltare tot mai accentuată, se înmulţesc construcţiile laice din zid.
Creşterea populaţiei, diversificarea ei socială, în care primează burghezia şi boierimea mică şi mijlocie, interesate tot mai mult în amplificarea acţiunilor de împlinire a idealurilor de unitate şi libertate naţională, impun Focşanii în istoria veacului.
Pe acest suport social, participarea focşănenilor la marile momente ale istoriei moderne, Revoluţia română de la 1848 şi Unirea Principatelor Române Moldova şi Ţara Românească de la 1859, a făcut ca existenţa conştiinţei naţionale şi exprimarea ardentă a acesteia să devină trăsăturile dominante ale istoriei oraşului.
Revoluţia română de la 1848, dată fiind împărţirea oraşului în Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteniei, fiecare parte reşedinţă de judeţe aparţinând celor două principate (Putna – Moldovei şi Râmnicu Sărat – Munteniei), a urmat cursul şi aspectele esenţiale ale desfăşurării ei la Iaşi şi Bucureşti.
În martie 1848, aparenta linişte din Focşanii Moldovei a fost tulburată de arestarea şi trimiterea sub chezăşia autorităţilor a revoluţionarilor Alecu Sihleanu şi Dimitrie Dăscălescu, de refugierea aici a revoluţionarilor moldoveni Grigore Balş şi Iorgu Sion.
Izbucnită la Bucureşti, în iunie 1848, Revoluţia cuprinde şi Focşanii Munteniei. S-a instalat o conducere revoluţionară, s-a creat Garda Naţională, s-a răspuns şi s-a acţionat în concordanţă cu hotărârile Guvernului Provizoriu. Sprijinul populaţiei a fost entuziast şi total.
Exprimarea cea mai ardentă a năzuinţei focşănenilor de unire, democraţie, dreptate şi libertate a fost prilejuită de sărbătorirea zilei de 11 iunie, ziua Constituţiei revoluţionare, în Focşanii Munteniei, la 20 iunie 1848. La manifestare au participat şi moldovenii din Focşanii Moldovei, Tecuci şi Bârlad. „Se citea pe feţele lor – scriu documentele vremii – nădejdea că o zi vor ajunge şi ei elementul unui viitor mai fericit, cât mai curând, ca împreună să poată striga: Să trăiască Unirea poporului român”.
Miile de participanţi la eveniment au întâmpinat oficialităţile cu aclamaţii, scandând: „Trăiască Constituţia, Guvernul vremelnic, Trăiască România Toată”.După revoluţie, problema Unirii Principatelor, în perspectiva căreia focşănenii întrezăreau şi unificarea propriului lor oraş, a devenit obiectivul principal al tuturor acţiunilor unioniste din ambele părţi ale oraşului.
În iunie 1856, se constituie la Focşani unul dintre cele mai numeroase şi puternice Comitete unioniste. În adeziunea acestuia la programul naţional se scria: „sub iscăliţii, cetăţeni de toate clasele, locuitori ai ţinutului Putna şi ai oraşului Focşani… în unanimitate declarăm şi noi că dorinţele noastre sunt Unirea ambelor Principate Valachia şi Moldova într-un singur stat sub numele de România, …o Constituţie liberă, potrivită cu trebuinţele ţării şi o adunare obştească compusă din toate clasele … numai acest mijloc crezându-se putincios pentru a aduce regeneraţia naţii şi patria în înflorire şi fericire.”
În martie 1857, odată cu pregătirea alegerilor pentru Adunările ad – hoc, cu desfăşurarea lor, se sublinia în documente că „Aderenţi la cauza noastră sacră, putem încredinţa că este mai toată obştea de toate clasele”.
Alături de negustorii Gheorghe Ilie şi Chirilă Ciocârlie, în Adunarea ad – hoc a Moldovei a fost ales, în august 1857, ţăranul pontaş din Câmpuri – Ioan Roată. Prin activitatea sa în Adunarea ad – hoc şi apoi din anii Unirii (1859 – 1866), Ioan Roată şi-a înscris numele în rândul personalităţilor istorice ale timpului, intrat apoi în legenda care dăinuie până astăzi.
La Focşani, în decembrie 1858, bun cunoscător al atmosferei unioniste şi al realităţilor locale, Mihail Kogălniceanu îşi depune candidatura pentru Adunarea Electivă a Moldovei.
Prin glasul său, focşănenii îl aleg, la 5 ianuarie 1859, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei.
Atunci, din partea munteană a oraşului i se expedia Domnitorului o Telegramă de felicitare: „Corpul Electoral Focşanii Munteni, simţind cu dumneavoastră sentimentele de bucurie pentru norocita alegere a Domnului, vă felicitează strigând: Glorie vouă fraţilor de peste Milcov. Trăiască România Unită!”.
La vestea alegerii domnului Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Ţării Româneşti, la 24 Ianuarie 1859, Focşanii îmbracă hainele de sărbătoare. În numele întregului oraş, se expedia o altă telegramă Domnitorului: „sub impresia unei simţiri de bucurie extraordinară inimile rămân unite şi nu pot exprima toate câte simţim. Orăşenii focşăneni nu pot decât să zică: Trăiască România! Trăiască Prinţul Lor!”
Un moment deosebit în viaţa oraşului Focşani l-a constituit prima vizită făcută de Domnitor, aici, la 5 februarie 1859. Oraşul căpăta din nou un aspect sărbătoresc, primirea a fost entuziastă, cu arcuri de triumf, cu drapele tricolore, cu „Hora Unirii” şi un imn al vremii – „Timpuri de mărire”. Atunci şi aici a avut loc memorabila întâlnire dintre Vodă Cuza şi Ioan Roată.
Evenimentul, care a înscris Focşanii ca o adevărată capitală a ţării, a fost înfiinţarea şi funcţionarea Comisiei Centrale, între anii 1859 – 1862. Comisia a funcţionat, mai întâi, în casele comisului Scarlat Bontaş (10 mai 1859 – 23 aprilie 1861) şi, apoi, în casele lui Dumitru Dăscălescu. Cei 16 membri, opt moldoveni şi opt munteni, printre care nume de răsunet ale istoriei noastre naţionale – Mihail Kogălniceanu, Nicolae Suţu, Vasile Melinescu, Christian Tell, Ştefan Golescu, Costache Filipescu, Costache Brăiloiu, Grigore Alexandrescu, au constituit atunci un prim Parlament al ţării.
În Comisia Centrală de la Focşani s-au elaborat şi dezbătut primele legi politice, economice, administrative, culturale, inclusiv un Proiect de Constituţie, ale tânărului stat modern român.
Încă din primele luni de după 24 Ianuarie 1859, unificarea oraşului Focşani a constituit obiectivul principal al eforturilor focşănenilor. Chestiunea unificării a fost ridicată şi de Mihail Kogălniceanu, în şedinţa Comisiei Centrale din 9 septembrie 1859.
În primăvara anului 1862, s-au elaborat, la nivel de Consiliu de Miniştri, primele documente privind unificarea, hotărându-se că „municipalitatea va fi una pentru tot oraşul Focşani prin întrunirea celor două de astăzi în fiinţă”.
La 10 iulie 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a emis Decretul de unificare a oraşului Focşani, în care, la articolul al doilea, se stipula: „Ambele părţi ale oraşului Focşani, de dincoace şi de dincolo de Milcov, vor forma în viitor un singur oraş, care va fi residenţa judeţului Putna”. A doua zi, prefectul judeţului, Constantin Robescu, telegrafia Domnitorului: „Entuziasmul focşănenilor pentru definitiva unire a acelui oraş este la culme”.
Adunaţi pe locul unde l-au primit pe Domnitor, la hotar, în faţa Hotelului „Cimbru”, într-o atmosferă de sărbătoare, focşănenii au dărâmat prima piatră de hotar, dorind ca nici urmă din acesta să nu mai rămână pe harta oraşului.
Odată cu evenimentele anilor Unirii Principatelor, focşănenii Gheorghe Apostoleanu, Dumitru Dăscălescu, Constantin Robescu, Nicolae Voinov şi-au înscris numele în rândul oamenilor de seamă ai timpului.
Anii de după unificarea oraşului şi până la sfârşitul secolului al XIX – lea s-au conturat într-o perioadă de rapidă dezvoltare economică, socială, administrativă şi culturală a Focşanilor. S-au înfiinţat încă trei şcoli primare, o Şcoală Normală de Băieţi, o Şcoală Comercială şi Liceul „Unirea” (1866).
Oraşul îşi schimbă radical aspectul urbanistic. Se trasează bulevarde, se înfiinţează o grădină publică, se construiesc edificii edilitare şi clădiri particulare, într-un stil arhitectonic modern, cu puternice influenţe occidentale. Apar publicaţii culturale şi ziare, se înfiinţează un Teatru Comunal, o secţie a Ligii Culturale.
Proclamarea Independenţei de Stat a României şi desfăşurarea Războiului de Independenţă (1877 – 1878) au însemnat şi pentru focşăneni momente de înălţător şi statornic sentiment patriotic. Batalionul I Focşani din Regimentul 10 Dorobanţi Putna, în frunte cu comandantul său, maiorul Gheorghe Şonţu, s-a avântat, într-un iureş de nestăvilit pe meterezele redutei Griviţa, la Plevna, la 30 august 1877, aducându-şi prinosul său de viaţă şi sânge pentru Independenţa patriei.
Cu toţi ofiţerii căzuţi în luptă, cu doar o mână de soldaţi supravieţuitori, Batalionul era primit de întreaga suflare a oraşului cu o emoţie şi recunoştinţă greu de exprimat în cuvinte.
Începutul secolului al XX-lea a însemnat perioada de înflorire edilitară şi culturală. În aceşti ani s-au construit Tribunalul (1912), Teatrul Comunal „Maior Gheorghe Pastia” (1913), Prefectura (1913), s-au înfiinţat Societatea filarmonică „Doina Vrancei” (1907), Societatea Literară „Grigore Alexandrescu”(1912).
În anii Războiului de Întregire a Neamului (1916 – 1918), Focşanii aveau să cunoască dificila şi dureroasa situaţie a unui oraş ocupat de trupele străine. Aici, în casa lui Gheorghe Apostoleanu, la 26 noiembrie / 9 decembrie 1917, s-a semnat Armistiţiul dintre armatele Puterilor Centrale, reprezentate de generalul Kurt von Morgen şi Armata Română, reprezentată de un fiu al oraşului, generalul Alexandru Lupescu, fiul primului ctitor al teatrului din Focşani.
Între 1918 – 1944, Focşanii, pe lângă dezvoltarea lor economico – socială, îşi îmbogăţesc zestrea edilitară prin construirea localurilor Băncii Naţionale, Telefoanelor, Ateneului Popular, a Mausoleului Eroilor.
Intelectualitatea oraşului, grupată în jurul Liceului „Unirea”, al revistelor culturale „Milcovia” şi „Ethnos”, al Teatrului şi Ateneului Popular, a situat oraşul în rândul principalelor centre culturale ale ţării.
Evoluţia sa particulară şi unică, de oraş de graniţă, evenimentele anilor Unirii Principatelor, perena conştiinţă a unităţii de neam şi de limbă sădită în sufletul locuitorilor săi au înscris definitiv Focşanii în istoria ţării şi alături de Iaşi, Bucureşti, Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, în salba de aur a Oraşelor Unirii.