Scurt istoric al judetului Vrancea

PANCIU

Situat în partea de nord – est a judeţului, oraşul Panciu înglobează şi localităţile Crucea de Jos, Crucea de Sus, Dumbrava, Neicu şi Satu Nou.

Cele mai vechi dovezi de vieţuire umană în zonă datează din Epoca paleolitică – Cultura Gravettiană (unelte din piatră cioplită, nuclee, silexuri descoperite pe Dealul „Chicera” şi Epoca neolitică (Culturile Gumelniţa şi Cucuteni, descoperiri în punctul „Măriuţa Petrei”). Urmează, din punct de vedere cronologic, descoperirile din Epoca bronzului (Cultura Monteoru), prin cercetările efectuate la 2 km sud – vest de Panciu şi cele din Epoca geto – dacică (Cultura Carpică) identificate prin descoperirile de la Crucea de Sus şi împrejurimi.

Obiectele descoperite în mormintele de aici atestă existenţa unor strânse legături cu lumea sarmato – pontică şi cea romană. Ocupaţiile principale erau cultura pământului, viticultura, păstoritul, metalurgia fierului, prelucrarea lemnului şi olăritul.

Agricultura, creşterea animalelor, păstoritul, vânătoarea, pescuitul şi viticultura sunt îndeletniciri ce au lăsat de-a lungul vremii amprenta existenţei lor pe un teritoriu favorabil practicării acestora. Uneltele utilizate în practicare (din os, bronz şi fier) sunt de tipul brăzdarelor, cuţitelor de plug, topoare, râşniţe din piatră, coase, seceri etc., cât şi ceramică constând din obiecte de tipurile: castroane, ulcioare, farfurii, căni, pahare,   tipsii etc. Acestea, în marea lor majoritate, sunt din fier şi sunt datate secolelor al VIII-lea – al XII-lea d. Chr.

Unelte de recoltat, cum ar fi cosoare, folosite şi în viticultură, au fost descoperite numai în localitatea Sârbi – Ţifeşti, aparţinând secolelor al VIII-lea – al XII-lea d.Chr.

Deşi teritoriul era locuit de dacii liberi, izvoarele arheologice dovedesc o puternică influenţă romană (monede romane şi bizantine).

Descoperirile arheologice de la Crucea de Sus, Crucea de Jos, Neicu şi Satu Nou probează continuitatea de locuire în Evul Mediu timpuriu, pentru ca, în secolele   XVI – XVII, aceste aşezări să fie atestate şi documentar.

Primele mărturii privind aşezările din vatra de astăzi a oraşului Panciu datează de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Domnul Petru Şchiopu, în cea de a patra domnie a sa  (17 octombrie 1582 – 9 / 19 august 1591), întărea vornicului din Ţara de Jos, la 20 iulie 1589, stăpânirea pe „viile de la Cruce, ce au fost domneşti”.

Vechiul sat Crucea, dezvoltându-se, ca întindere şi demografie, s-a împărţit în Crucea de Sus, menţionat în 1628 şi Crucea de Jos, atestat la 1647.

Pe tot parcursul secolelor al XVII-lea – al XVIII-lea, Crucea rămâne cea mai importantă localitate de podgorie, cu întinse suprafeţe de vii boiereşti, domneşti şi mănăstireşti.

Despre târgul Panciu se poate vorbi abia de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Constituit la jumătatea secolului, Panciu este atestat documentar la 25 decembrie 1789. Aşezat la răscruce de drumuri comerciale medievale care uneau Moldova cu Ţara Românească şi Transilvania, târgul cunoaşte o rapidă dezvoltare socio-economică, ca centru viticol, negustoresc şi meşteşugăresc.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, căpătând o importantă funcţie administrativă, ca reşedinţă de plasă (ocol), Panciu devine una dintre localităţile importante ale Ţinutului Putna.

Locuitorii târgului s-au implicat în lupta pentru Unirea Principatelor  (1856 – 1859), participă şi-şi aduc prinosul de viaţă şi sânge pe câmpurile de luptă de la Plevna, Rahova şi Smârdan, în Războiul Independenţei (1877 – 1878).

În 1917, odată cu ofensiva Armatei Române de la Mărăşti şi, apoi, cu eroica rezistenţă de la Mărăşeşti, numele său se înscrie cu majuscule în istoria naţională. Pentru eroismul păncenilor jertfiţi în Războiul de Întregirea Neamului, s-a înălţat un monument în anul 1928, pe care s-au înscris numele acestora. Construcţia monumentului s-a realizat cu fonduri din colecta publică, la iniţiativa unui colectiv al cărui preşedinte a fost Asfadur Burdea.

Distrus aproape în întregime, cu populaţia aflată pe drumurile bejeniei, târgul Panciu se reface rapid între anii 1920 – 1930. Comună urbană încă din 1861, Panciu îşi sporeşte gradul de urbanitate şi rolul de centru administrativ.

S- au înfiinţat cooperative viticole, bănci, judecătorie, şcoli gimnaziale, s-a refăcut reţeaua stradală şi s-a constituit calea ferată care-l lega de Mărăşeşti şi judeţ.

Distrus de incendiu (1869), de cutremure (1838, 1894 şi 1929) se reface mereu, pentru ca la 10 noiembrie 1940, în numai 45 de secunde, să fie distrus în întregime.

Renaşte din ruină şi, devenit reşedinţă de raion, îndeosebi între 1956 – 1968, Panciu îşi recapătă aspectul de oraş modern şi funcţiile de important centru administrativ şi economic al judeţului Vrancea.